Damen şi oamenii săi. Astăzi, Viorica – inginer specialist Coordonare Activităţi Vopsitorie

Damen şi oamenii săi. Astăzi, Viorica – inginer specialist Coordonare Activităţi Vopsitorie

66
0
DISTRIBUIȚI
Damen Galaţi şi oamenii săi. Astăzi, Viorica – Inginer specialist, Serviciul Coordonare Activităţi Vopsitorie

“Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. A face rău e foarte uşor. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu gândul să fac bine pentru mine şi pentru cei din jurul meu.”

Astăzi o cunoaştem pe Viorica Caspiroschi: mamă, soţie şi inginer specialist în cadrul Serviciului Coordonare Activităţi Vopsitorie.
„Pentru mine familia este mai presus de orice, chiar dacă am învăţat asta puţin mai târziu. Următoarea prioritate este meseria mea. Îmi place la şantier, îmi place tot, e locul meu de muncă, sursa mea de venit, locul unde vin zi de zi cu drag. Îmi plac lucrurile frumoase, care aduc linişte, ador artele, dar, în acelaşi timp, reparaţiile din casă le fac singură, nu apelez la altcineva. Cred că o femeie este capabilă să facă lucruri care stau în puterea unui bărbat.”

Viorica e o luptătoare, dar este totodată un om sincer şi politicos, mereu deschis către noi oportunităţi. Iată ce ne spune despre viaţa în şantier:
„Când am venit în şantier aveam 21 de ani. Din cauza decesului tatălui meu şi a problemelor de sănătate ale mamei a trebuit să fac anumite compromisuri, să renunţ oarecum la dorinţele mele pentru a mă angaja şi a ne putea întreţine. Am muncit şi, în paralel, am făcut facultatea, TCM- Tehnologia construcţiilor de maşini. A fost o perioadă foarte grea. Pot spune că viaţa mea a fost o permanentă schimbare. După ce am absolvit, m-am căsătorit, am schimbat starea civilă. Am trecut la următoarea etapă,de această dată una ce presupune mai multe responsabilităţi, dar am făcut faţă cu succes. Singura problemă era că nu aveam niciodată timp pentru mine, iar pe parcurs acest lucru s-a simţit din plin.”

„Pasiunea pentru meseria pe care o practic am descoperit-o încă de când eram mică, când am demontat un ceas deşteptător şi, după ce l-am asamblat la loc, am rămas cu două rotiţe. Bucuria mea a fost atunci nemărginită. O mare contribuţie a avut şi tatăl meu care mi-a insuflat dragostea pentru ştiinţe. De-a lungul vieţii am avut foarte mulţi mentori. Pentru orice fetiţă, tatăl este principalul erou, dar datorez ascensiunea mea şi altor persoane. Iubesc şantierul, când am venit aici eram o copilă, am crescut aici, acum am 35 de ani de muncă. Anul angajării mele a fost anul aniversării celor 80 de ani de existenţă a Şantierului Naval din Galaţi şi sunt mândră că la 125 de ani de excelenţă aniversaţi sunt tot aici.
La început, ca orice tânăr proaspăt angajat fără experienţă, nu ştiam ce şi cum să fac, dar am avut îndrumători pe parcursul carierei mele pe care îi respect şi de care îmi voi aminti cu drag de fiecare dată. Primul a fost domnul Tănăsescu, mecanicul şef, un om excepţional, care m-a plimbat prin toate meseriile. Era vremea când instalaţia de aer comprimat era legată prin centrala de aer comprimat. Iarna apa îngheţa în instalaţie şi era nevoie să stăm până la 10 seara într-un colţ din secţia asamblat, unde era un cot pe care se depunea tot timpul gheaţă, şi să dezgheţăm. Următorul mentor a fost domnul Bugeac, unul dintre oamenii care au avut încredere deplină în mine şi care mi-a dat libertate în a face lucrurile aşa cum trebuie. De la domnul Horia Cristea, Dumnezeu să-l ierte, am învăţat tot ce ţinea de proiectare şi tehnologie. În şase luni mi-a dat două gradaţii, pentru că am reuşit să mutăm o macara de 40 de tone de pe o travee pe alta cu nişte cărucioare de cală. Când greşeam însă, nu ştiam pe unde să mă ascund. Nu aş vrea să uit pe cineva pentru că toţi au fost importanţi în viaţa mea. Cel mai mult mi-a plăcut să lucrez cu domnul Valentin Popescu, a fost super mentorul meu, împreună am realizat foarte multe. Au fost anii de criză, în care nu aveam de treabă şi nu voiam să se ajungă la restructurări. Aşa că ne-am gândit să facem foarte multe lucrări de reparaţii interne, de investiţii, tot ce se putea face şi era benefic, iar spre surprinderea multora, am şi realizat ceva frumos. S-au schimbat grinzile de la cala de 18.000, s-au înlocuit grinzile de beton cu grinzi metalice, iar acum lansarea e mai sigură. Erau nişte prelate între halele asamblat şi estacadă. Era curent, se rupeau foarte des şi am decis, împreună cu Lică Mărăşescu, să facem în două luni opt uşi, doar una dintre ele are aproape 15 tone. Alt mentor este domnul director Doru Gaibăr, de la care am învăţat să lucrez în IFS. Iar că să mă emoţionez până la capăt, voi menţiona şi profesorii din facultate, care m-au învăţat unde să caut pentru a găsi răspunsul necesar. Mi-au arătat ce îmi trebuie, iar eu am absorbit cunoştinţele ca un „burete” şi am ajuns să fac meseria asta nu din datorie ci din iubire. E meseria mea şi mă mândresc cu ea. Printre marile mele realizări din acea vreme se numără halele de asamblat nave. Acolo se dorea la vremea respectivă să se confecţioneze nişte prelate în valoare de 30.000 euro. Am refuzat să facem acest lucru şi împreună cu Dorin Codru, Marian Maxim şi Vasile Iftemie, din resturi de ţevi şi materiale am construit acele minihale, care au costat foarte puţin. De-a lungul anilor au fost multe persoane de la care am învăţat şi cărora le sunt recunoscătoare.”

Viorica continuă să se destăinuie şi să ne împărtăşească din trăirile sale:
„De fiecare dată când mi s-a dat ceva am făcut cu dăruire. Niciodată nu mi s-a părut o corvoadă. Totul a decurs simplu, limpede. Am început la atelierul de instalatori, urmând să fiu repartizată la atelierul de tehnologie, unde a trebuit să învăţ aproape toate meseriile. Marea mea dragoste au fost macaralele, am luat examenul de la macarale cu notă maximă, am predat într-o perioadă şi cursurile de macarale pentru calificare, l-am avut ca elev chiar pe macaragiul Mircea Presură de pe Metalna. Dacă nu te implici, din birou, nu poţi să înţelegi ce înseamnă şantierul, volumul şi condiţiile de muncă în care se lucrează. Aş sfătui doar persoanele oneste, oamenii care vor să se implice să vină în şantier, pentru că şantierul este un mecanism foarte mare, bine pus la punct, iar dacă aceste rotiţe nu se învârtesc atunci viteza mecanismului are de suferit, câteodată se gripează şi ajunge să se oprească. Totul ţine de voinţă. Dacă vrei, poţi dărâma şi munţii. Îmi place să mă consider puternică, dar am avut şi momente delicate. Ca orice om, am trecut prin momente în care am simţit cum clachez, dar am găsit puterea de a mă ridica, mult mai încrezătoare decât fusesem. Şantierul mi-a arătat că munca cu omul este dificilă şi că aici contează foarte mult lucrul în echipă. Cu colegii mei de birou am convenit un mod foarte tranşant de a ne trata unul pe celălalt, însă o facem pentru a obţine rezultatul dorit.„
„Nu aş schimba nimic din această experienţă frumoasă. Sunt mulţi ani de care îmi amintesc cu drag. Mă simt aici ca într-o mare familie. Sunt şi momente plăcute şi unele mai puţin plăcute, însă contează să ştii cum să treci peste. În viaţă este exact ca în fizică. Există o lege a compensaţiei. Trebuie să fii foarte atent la acţiunea ta pentru a şti ce reacţiune primeşti.”

Citește și articolul: Damen Galaţi şi oamenii săi. Astăzi, Cosmin – Specialist engineer, Engineering and production support dept

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.