„Nu eşti niciodată destul de îmbrăcat dacă nu ai şi un zâmbet pe chip.”

Născută în Galaţi în primăvara anului 1971, puţin emoţionată dar cu zâmbetul la purtător, Elena Isaia ne împărtăşeşte astăzi povestea creşterii ei profesionale în cei 29 de ani de activitate în şantierul din Galaţi.

„După absolvirea Liceului Mihail Kogălniceanu, liceu industrial în acea vreme, doream ca mulţi alţi tineri să urmez studiile universitare. După o încercare eşuată de admitere la facultate, pe 18 septembrie 1989 îmi începeam şirul lecţiilor maturităţii în Şantierul Naval Galaţi. Însă primul meu impact cu şantierul a avut loc încă de pe vremea în care eram la liceu, în ultimii doi ani de studii făcând practică la Secţia Mecanică unde ulterior am fost angajată ca lăcătuş mecanic montator agregate. Trecerea de la liceu, direct în producţie, unde nu eşti neaparat protejat chiar dacă eşti tânăr ucenic şi pe deasupra şi fată, a avut un impact destul de mare. Dar iată că totuşi am făcut parte dintr-o brigadă care se ocupa de punerea în funcţiune a motorului, DG-urilor, compresoarelor, separatoarelor şi multe alte activităţi variate. Am învăţat greul (la propriu) din prima zi în care am făcut cunoştinţă cu vaporul – un petrolier de 35000tdw. Colegul căruia i-am fost repartizată m-a trimis la sculerie să iau inventarul de scule, să le pun în lada grea de tablă şi să le târâi după mine pe vapor, scule pe care nici nu le-am folosit în acea zi. În timp a trebuit să mă adaptez şi să fac faţă condiţiilor specifice muncii direct în producție.’’ Anul 1989, an istoric semnificativ pentru România, a rămas întipărit în memoria Elenei. „ Mă aflam într-un vapor venit din probe, unde unele tancuri trebuiau curăţate cu motorină, astfel că un om era intrat în tanc, iar altul la gura tancului îi dădea la schimb materiale pentru curăţat. La un moment dat, din cauza liniştei neobişnuite, am decis să urc nivel cu nivel, ca abia pe punte să aud mare zarva …. Zarva care anunţa o serie de mari schimbări.”

Cu lacrimi în ochi şi glasul tremurând, Elena ne povesteşte unul dintre momentele dificile din activitatea ei. „Munca într-un mediu dur m-a ambiţionat să depun eforturi să învăţ pentru a putea da din nou admitere la facultate. După concediul de studii, timp în care am dat admiterea, am revenit la muncă unde am fost repartizată la degresat vinciuri pe o barjă acostată în capătul săniilor de lansare de pe cală de la Secţia I. Era 23 Iulie 1990. Mergeam pe sanie până când ne întâlneam cu peretele vertical al barjei. Acolo ne aştepta o ciudăţenie de scară sprijinită pe cele 2 suprafeţe. Se pare ca pe vremea aceea protecția muncii nu era un element atât de important cum este astăzi… Iniţial m-am ferit să urc, dar la insistenţele colegilor am făcut-o. Nu puteam sta acolo la nesfârşit, iar la pauza de masă a trebuit să cobor din nou pe aceeaşi scară. De data asta am făcut-o într-un mod mai original, într-o alunecare plan paralelă cu peretele barjei, evident împreună cu scara neasigurată nici măcar printr-un punct de sudură. Intuiţia mea iniţială era confirmată, iar teama de a folosi scara, concretizată cu groază în încercarea şi zbuciumul de a mă lupta cu Dunărea pentru viaţa mea, eu neştiind nici în prezent să înot. Salvatorul meu, domnul Ionescu Gabriel, muncitor la Secţia I, a avut prezenţa de spirit necesară pentru a putea găsi o soluţie de a mă pescui din apă, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare. Însă acest eveniment nefericit s-a finalizat printr-o veste care avea să îmi schimbe viaţa. Eram admisă la facultate, media mea fiind printre primele trei. De atunci începeau cu adevărat încercările. Ziua munceam la vapor, degresam chiuloase sau curăţam de calamină motoare, iar seara la facultate mă aşezam în ultima bancă cu mâinile umflate, încă ‘’parfumate’’ cu iz de motorină. După zgomotul de la vapor vocea lectorilor îmi părea o muzică binefăcătoare.”

”Salariată și studentă, în 1992 făceam pasul schimbării stării civile, în 1993 deveneam mamă iar în 1994 eram absolventă a Facultății de Mecanică, specializarea Subingineri sudură. După terminarea facultăţii a urmat o schimbare în activitate în cadrul aceleași secții, ca primitor-distribuitor al echipamentelor de armare ce urmau a fi montate la navă.”

În 1995 a avut ocazia de a face parte din echipa CTC vopsitorie dar, din cauza unor probleme personale, regretă că a ratat oportunitatea.

”În 1996 deveneam gestionar al sculeriei de la Secția Reparații Nave. Pentru o perioadă de aproximativ 3 ani am avut o responsabilitate destul de mare și multe lucruri de învățat. Am devenit mult mai organizată, am aflat mult mai multe despre cum funcționa șantierul, am învățat să comunic cu oameni cu personalități diferite, să fac față diverselor situații, să rezolv probleme contratimp, am învățat să spun NU atunci când lucrurile nu păreau să urmeze calea corectă. Mi-a plăcut sentimentul de a fi o rotiță funcțională și foarte utilă în angrenajul secției. Experiența acumulată până în 1998 mi-a dat încredere că pot merge mai departe astfel ca în urma unui concurs, din cele cinci candidate, eu am fost desemnată secretara celor doi ingineri: Șef Corp – Dl. Dobrea Victor și Armare – Dl. Aruscuței Mihăiță. Saltul a fost uriaș. Noua activitate presupunea noi competențe și abilități printre care folosirea echipamentelor specifice de birou (calculator, copiator, fax), vorbirea/scrierea limbii engleze, atenția distributivă, comunicarea informațiilor și ținerea legăturii cu toate secțiile din șantier, dialog cu clienții, autoritățile, colaboratorii etc . Poate am fost stângace inițial. Acum zâmbesc amintindu-mi ce gafe am făcut uneori, însă oamenii învață și din greșeli, ba și mai mult, învață atunci când li se oferă încrederea de a-și repara greșelile.”

Ultimii 20 de ani de vechime în cadrul secretariatului conțin multe experiente, cunoștințe și aptitudini dobândite. Din adolescenta timidă care încerca să își găsească un scop bine definit în viață, Elena a ajuns astăzi o persoană comunicativă, încrezătoare în forțele ei, cu un zâmbet cald care înseninează ziua oricărei persoane care intră în contact cu ea. Descrisă ca fiind ”omul potrivit la locul potrivit” ea nu s-a dat deoparte de la a face activități diferite de atribuțiile ei. Astfel, în anul 2008 începe să redacteze o serie de interviuri publicate în revista internă a Șantierului Naval Damen Galați, la primul număr având o contribuție de 6 articole. ”Considerând că oamenii au nevoie de recunoașterea și respectul muncii lor, am inițiat rubrica Portret de Navalist. Observam de fiecare dată emoția interlocutorului, azi iată că o trăiesc maxim chiar eu!”. Pe lângă șirul de publicații, Elena s-a ocupat alături de colegii de la biroul Protocol și de organizarea unor evenimente precum Ziua Femeii, Ziua Copilului, Ziua Navalistului, minirevelioanele pentru o parte din angajați. Creativitatea și ideile personale și le pune în practică realizând diverse decoraţiuni care înfrumusețează unele birouri din șantier. În anul 2012 primește titlul onorific de ” Șef Acțiune Verde” amenajând astfel și spațiile din interiorul şantierului. ”Sunt mândră de câte ori trec prin șantier și observ cât de mult au crescut copacii. Sunt mărturii vii ale implicării mele în acest proiect.”

”Am colaborat bine cu domnii directori, dar datorită pensionării dumnealor, moment în care staff-ul s-a schimbat, am primit o nouă provocare, aceea de a colabora cu noua echipa de conducere a Direcției Producție (acum chiar mai numeroasă, fiind în subordinea Directorului Producție si a celor trei manageri pe parte de producție). Timpul de acomodare a fost scurt, astfel că în prezent consider că am o colaborare armonioasă, bazată pe încredere, respect, atenție și, foarte important, pe comunicare!”

”De la tinerele generații, prim mentor fiindu-mi propriul fiu, am învățat că modestia nu e o calitate, că trebuie să te apreciezi la justa valoare. Fiul meu este cea mai mare realizare pe plan personal. Sunt mândră atât de el cât și de șantierul meu care pentru mine reprezintă nava propriei vieți.”

Citește și articolul: Damen Galaţi şi oamenii săi. Astăzi, Ionela – inginer